Treptele conștiinței religioase

  1. Omul decretează că Dumnezeu l-a făcut după chipul Său.
  2. Ceea ce îi îndeamnă ca să-L creeze pe Dumnezeu după chipul lui, al omului – și ce chip! Toate pasiunile, mizeriile sale, toată ignoranța sa puse în seama lui Dumnezeu.
  3. Apoi reflectează (filosofia este o reflecție asupra religiei, a spus Hegel) și puțin câte puțin se leapădă de antropomorfism.
  4. Ceea ce, de altminteri, îl conduce adesea la ateism: Dumnezeu nemaifiind decât proiecția dorințelor și temerilor sale, cunoașterea mecanismelor mentale care îl fabrică pe Dumnezeu îl elimină pe Dumnezeu.
  5. În sfârșit, el reflectează și mai profund și-l regăsește pe Dumnezeu în această parte divină a lui însuși care judecă și respinge zeii cei falși. Altfel spus, regăsește imaginea lui Dumnezeu în acea singurătate a sufletului aflată dincolo de toate imaginile și de toate cugetările. El trece de la ideea antropomorfică a lui Dumnezeu la ideea teomorfică a omului. Aici este locul de confluență al ateismului și al credinței.

Extras din: Gustave Thibon, Ignoranța înstelată, București, Humanitas, 2003, p. 26.

thibon 2

Anunțuri

Închinarea ca act politic

„Worship is so important in the book of Revelation because John rightly understood that worship is a political act. Through worship, one declares one’s allegiance, one’s loyalty. Through repeated acts of worship, one reconfirms that commitment. The reason public versus private worship, corporate rather than individual, is crucial is because worship is a statement to the world that the Church will bow to no other gods, but to God alone.”

„Cultul [închinarea] este foarte important în cartea Apocalipsa, deoarece Ioan a înțeles corect că închinarea este un act politic. Prin cult se declară supunerea cuiva, loialitatea cuiva.  Prin acte repetate de cult se reconfirmă acest angajament. Motivul pentru care este crucială închinarea publică în dauna celei private, cea corporativă mai degrabă decât cea individuală este tocmai faptul că închinarea [cultul] reprezintă o declarație a Bisericii către lume conform căreia ea nu se va pleca înaintea altor zei, ci doar înaintea lui Dumnezeu.”

[Reddish, Mitchell, Revelation, Smyth & Helwys Bible Commentary, Smyth & Helwys Publishing Inc., Macon: Georgia, 2001, p. 104.]

 

van_eyck_adoration_lamb468x249

Sursă: http://www.jesuswalk.com/lamb/lamb_5worship.htm

 

Cum au fost aleși Sfinții Părinți?

Datorită semnificației lor deosebite ca martori privilegiați ai Tradiției vii a Bisericii, părinții Bisericii au fost hotărâți/aleși/stabiliți în mod tradițional cu ajutorul a patru criterii de bază:

  1. Doctrina orthodoxa: teologia lor ca întreg trebuie să fie în concordanță cu învățătura generală a Bisericii, ceea ce nu înseamnă infaibilitate absolută în fiecare detaliu.
  2. Sanctitas vitae: sfințenia în înțelesul Bisericii Timpurii; venerarea sfinților nu se baza pe o canonizare explicită a unor persoane, ci pe recunoașterea și admirarea unei vieți exemplare de către comunitatea de credincioși.
  3. Approbatio ecclesiae: recunoaștere din partea Bisericii (nu neapărat la modul explicit/oficial) a persoanei și învățăturii ei.
  4. Antiquitas: ei trebuie să aparțină perioadei Bisericii Timpurii.

În 1295 papa Bonifaciu VIII a atribuit titlul onorific de „doctor al Bisericii” următorilor părinți latini ai Bisericii: Ambrozie, Ieronim, Augustin și Grigore cel Mare.

În 1568 papa Pius V acordă aceași onoare în breviarul său și următorilor părinți greci ai Bisericii: Atanasie, Vasile cel Mare, Grigore din Nazianz și Ioan Hrisostom (Gură de Aur).

De atunci, ei au fost cunoscuți ca cei 4 mari doctori ai Bisericii Apusene și Răsăritene.

Conceptul de doctor al Bisericii este în conformitate cu cel de părinte al Bisericii, singura diferență fiind la cel de-al 4-lea criteriu, cel al antichității. Acesta din urmă este „înlocuit” cu cel de eminens doctrina – realizări remarcabile ca erudit.

Scriitori creștini timpurii care nu îndeplineau unul sau mai multe din primele 3 criterii cerute pentru a fi un părinte al Bisericii dar  făceau parte din Biserica Catolică erau încadrați în categoria de „scriitori ai Bisericii”.

Traducere și adaptare din:

Drobner R., Hubertus, The Fathers of the Church – A Comprehensive Introduction, Hendrickson Publishers, Peabody, Massachusetts, 2007

church fathers

Sursă: https://bishopcampbellsblog.wordpress.com/

Exercițiu de hernieutică (2): Samariteanul căzut

[Evanghelia după Luca 10:25-37]

Un învăţător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus şi I-a zis:

– „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?

Isus i-a zis:

– „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?”

El a răspuns:

– „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”

„Bine ai răspuns”, i-a zis Isus, „fă aşa, şi vei avea viaţa veşnică.”

Dar el, care voia să se îndreptăţească, a zis lui Isus:

– „Şi cine este aproapele meu?”

Isus a luat din nou cuvântul şi a zis:

– „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot; şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Un levit trecea şi el prin locul acela; şi, când l-a văzut, a trecut înainte pe alături. Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului şi i-a zis: „Ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui îţi voi da înapoi la întoarcere.”

Care dintre aceştia trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?”

„Cel ce şi-a făcut milă cu el”, a răspuns învăţătorul Legii.

– „Du-te de fă şi tu la fel”, i-a zis Isus.

Textul nu mai șochează pe nimeni. Trăim la aproximativ 2 milenii distanță de originea lui și am „pierdut” multe din acccentele importante care ne ajută la înțelegerea lui. Am încercat (vezi aici) o tentativă de-a reda textul pe înțelesul nostru actual.

Pilda a fost dezbătută și analizată de erudiți din toate unghiurile posibile; sociologic, psihologic, teologic, etic, exegetic, cultural etc. Nu se vrea a aduce vreo noutate pe piață, ci doar mici reflecții de moment. Continuă lectura

Jürgen Moltmann – Teologia Libertății

Teologia epocii moderne va fi în mod necesar o teologie a libertății. Lumea modernă s-a născut din mișcările de eliberare și continuă să aibă parte de ele din plin. Multe din aceste mișcări au aderat la ateism din pricina faptului că Biserica și teologia au rămas înrădăcinate prea mult timp în tradiționalul principiu al autorității. Dacă teologia creștină vrea să învingă ateismul modern trebuie să depășească acest obstacol și să demonstreze că Dumnezeul biblic al poporului Exodului și al învierii lui Cristos nu împiedică libertatea omului ci, dimpotrivă, o fundamentează, o conservă și o apără. Un creștinism care va fi simțit ca fundamentat în aceste tradiții biblice ale libertății se va transforma în religia libertății (Hegel).

Iată care sunt cele mai importante libertăți care trebuie recunoscute și motivate de teologia creștină:  Continuă lectura

De ce este ignorat mesajul Evangheliei?

După cum s-a exprimat odată cu multă eleganță Cardinalul Suhard: „A fi martor nu înseamnă a te angaja în propagandă, nici măcar în agitarea oamenilor, ci a fi un mister viu. Înseamnă a trăi în așa fel încât viața ta să nu poată fi explicată dacă Dumnezeu nu există.”

Aceasta este provocarea cu care se confruntă acum biserica americană contemporană și pe care o ratăm într-un mod lamentabil. Bănuiesc că prea mulți dintre noi suntem departe de a fi niște mistere vii. Suspectez, de exemplu, că vecinilor mei nu le este deloc greu să îmi explice viața în afara unei concepții despre Dumnezeu, oricare ar fi ea. Acelora preocupați cu întrebarea: „Cum poate biserica să facă adevărul creștin convingător într-o cultură pluralistă ce îmbrățișează relativismul?”, le sugerez, ca punct de pornire, ca biserica să-și facă singură inventarul și să analizeze miliardele de căi în care ea însăși a devenit un obstacol în calea proclamării Evangheliei.

Unul din pasajele favorite ale apologeților creștin contemporani este 1 Petru 3:15, care îi îndeamnă pe creștini: „Fiți întotdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi.” Spre lauda lor, evanghelicii, probabil mai mult ca toți ceilalți, sunt pregătiți să dea răspunsuri; problema este însă că nimeni nu întreabă. Dacă credem că nu este suficient să răspundem la întrebări pe care nu ni le pune nimeni, consider că sarcina apologetică cea mai stringentă a bisericii de astăzi este să trăim în lume în așa fel încât să determinăm lumea să ne ceară socoteală de nădejdea pe care o avem. Până când se va întâmpla lucrul acesta, mă tem că toate teoriile despre apologetică din lume sunt zadarnice și că adevărul pe care spunem că îl mărturisim va fi recepționat ca ceva fals.

Cred că numai atunci când Biserica va începe să-și trăiască propria mărturie înaintea lumii și să întrupeze caracterul lui Dumnezeu manifestat în Isus Cristos, numai atunci când vecinii noștri vor vedea Duhul lucrând în viața noastră corporativă și când aceștia vor începe să ne întrebe despre speranța pe care o avem – abia atunci va avea biserica ceva de spus. Ce anume va fi necesar să spunem, aceasta nu ne va putea fi probabil cunoscut dinainte.

Aș dori să închei așa cum am început, cu un citat din Wittgenstein. Deși mă îndoiesc că atunci când a scris avertismentul ce urmează s-a gândit la apologetica creștină, găsesc că merită totuși să ținem seama de el: „Adevărul poate fi rostit numai de cineva care locuiește deja în el; nu de către cineva care locuiește încă în falsitate și accede la adevăr, doar cu prilejul rostirii lui.”

[Philip D. Kenson]

apolo-1

 

Alături de Florin Ianovici?

Binecunoscutul păstor Florin Ianovici și-a anunțat retragerea din cadrul Cultului Penticostal (vezi aici). Ce l-a determinat să recurgă la un asemenea gest?

  1. Sufletul lui este rănit și dezamăgit. Deși a fost cercetat, judecat și reabilitat de conducerea Cultului Penticostal, el nu este satisfăcut de modul de operare a instituției în cauză; credincioșii bisericii Betel din București nu au fost vizitați, nu au fost informați și nu au fost lămuriți de demersurile conducerii Cultului Penticostal din România inițiate în dreptul păstorului Florin Ianovici. Dacă decizia disciplinării a fost publicată la scurtă vreme după ședința în cauză (2 zile mai târziu) pe site-ul Cultului Penticostal, cea a reabilitării a întârziat să-și facă apariția.
  2. Absența unui dialog oficial cu membrii bisericii Betel, București. Era firească organizarea unei Adunări Generale în care să fie lămurite câteva aspecte ce țin de bunul mers al bisericii locale; ce s-a întâmplat? au existat dovezi? de ce s-a emis acea avertizare scrisă? Cine va conduce biserica locală în continuare? șamd. Un alt aspect interesant este numirea pastorului coordonator direct de către conducerea Cultului Penticostal sărindu-se peste voia/dorința/părerea Adunării Generale a bisericii locale. Pentru cei care vor să citească Statutul de organizare și funcționare a Cultului Penticostal click aici.
  3. Interdicția de a întreprinde acțiuni evanghelistice în afara bisericii locale. Această măsură împiedică desfășurarea misiunii Renovatio sau a altor campanii de evanghelizare din România sau străinătate. Limitarea lui la spațiul bisericii locale vine în contradicție cu Marea Trimitere din Matei 28:18-20.  comunicat 1
  4. Conducerea Cultului Penticostal lucrează cu 2 măsuri. Comunicatul de mai sus a fost citit și în biserica Betel din București cu excepția punctului în care este menționată interdicția de  a colecta fonduri, fie pentru fundația Viață și Lumină, fie pentru alte scopuri. De ce biserica nu a trebuit să audă despre asta? De ce s-a omis un detaliu atât de important?
  5. Soarta celor peste 500 de suflete care se află în grija fundației Viață și LuminăObligat la a rămâne între pereții bisericii Betel, Florin Ianovici nu va putea face rost de banii necesari pentru întreținerea celor peste 500 de oameni de care se ocupă fundația lui în prezent. Cine se va ocupa de ei? De unde vor veni banii? Cei de la conducerea Cultului nu țin cont de aceste aspecte?

Continuă lectura