N. T. Wright pe înțelesul tuturor (2): Insuficiența istoriei

Continuăm cu seria de postări-sinteze pe cartea The New Testament and the People of God de N. T. Wright (vezi prima parte aici). Acest volum se dorește a fi o lucrare introductivă și de așezare a unui fundament metodologic pentru întregul proiect „Christian Origins and The Question of God”.

Data trecută am prezentat în linii mari planul „Christian Origins and The Question of God”, am trecut în revistă 4 tipuri de citire a Noului Testament și am trasat nevoia unei confluențe a studiilor literare critice, a istoriei și a teologiei pentru succesul demersului propus. Mă rog, Tom Wright a făcut-o. 🙂

Primul volum al lucrării este alcătuit din 5 mari părți:

I. Introducere: aici este prezentat obiectivul propus de către autor și dorința lui de a analiza creștinismul timpuriu ținînd cont de disciplina istoriei, a teologiei și a studiilor literare critice.

II. Instrumente pentru proiect: analizarea problemelor ce țin de cunoaștere, literatura și worldview-ul, istoria între eveniment și semnificație, teologia, autoritatea și Noul Testament.

III. Iudaismul primului veac în lumea greco-romană: creionarea iudaismului și prezentarea poveștii lui Israel de la worldview, la credință și speranță.

IV. Primul veac creștin: sinteza worldviews-urilor creștine pornind de la relatările primilor creștini consemnate în Noul Testament.

V. Concluzie:  Noul Testament, Isus și Dumnezeu.

Acest volum pledează  pentru un fel anume de-a face istorie, teologie și studii literare în relație cu întrebările primului secol; pledează pentru  pentru o formă particulară de înțelegere a iudaismului și creștinismului primului secol și oferă o discuție preliminară a termenului „dumnezeu” în formele de gîndire a acestor grupuri și a felului în care acest studiu istoric și teologic poate fi relevant pentru lumea (post)modernă.  Continuă lectura

Anunțuri

Amos Oz – despre fanatism

„Fanatismul este mai vechi decît islamismul, mai vechi decît creștinismul, mai vechi decît orice stat sau guvern sau sistem politic, mai vechi decît orice ideologie sau credință din lume. Fanatismul este, din păcate, o componentă omniprezentă a firii omenești, o genă malignă, dacă putem să-i zicem așa.”

„În ochii fanaticului trădător este oricine se schimbă. Și asta e o alegere foarte grea, între a deveni fanatic și a devenit trădător. Se poate spune că pentru fanatic a nu fi fanatic înseamnă, într-o oarecare măsură și într-un anumit fel, a fi trădător.”

„Departe de mine gîndul că oricine se pronunță împotriva unui lucru e fanatic. Și nici nu sugerez că oamenii care au opinii ferme ar fi fanatici. Nu spun decît că sămînța fanatismului zace întotdeauna în sentimentul superiorității categorice, pacostea multor secole. Evident, răul are grade diferite.”

„În cele mai multe cazuri, fanaticii nu ştiu să numere decît pînă la unu, doi e o cifră prea mare pentru ei. Însă veți constata că, tot în cele mai multe cazuri, fanaticii sunt cît se poate de sentimentali: preferă să simtă, nu să gîndească, şi sunt neobişnuit de interesați de propria moarte. Disprețuiesc această lume şi abia aşteaptă să o schimbe pe „rai”. Însă raiul lor este conceput de obicei ca fericirea veşnică de la sfîrşitul filmelor de doi bani.” Continuă lectura

N. T. Wright pe înțelesul tuturor (1): Introducere

M-am apucat și eu de o dublă povară: să citesc consecvent cartea New Testament and the People of God de N. T. Wright și să postez pe blog 1-2 articole per capitol în limba romînă. Aceste postări vor fi mai mult o sinteză a textului și nu o abordare de tip recenzie. Sper că unii se vor apuca să-l citească singuri pe N. T. Wright (dacă au chef și timp), iar alții să se aproximeze mai aproape de adevăr despre poziția dînsului.

Voi încerca să păstrez proporții decente pentru articolele de blog pentru că multa învățătură obosește trupul. Ca să citez din clasici. În cazul în care un capitol din lucrarea lui Wright se va dovedi anevoios voi recurge la 2, chiar 3 postări.

N. T. Wright is not always right. Dar nici N. T. Wrong, cum ar vrea unii să creadă.

Pentru cei care nu știți nimic despre N. T. Wright, vă puteți informa aici de chestiunile de bază.

Ani la rînd, Tom Wright a încercat să scrie în paralel 2 lucrări: una despre Pavel și teologia lui, iar alta despre Isus așezat în contextul istoric. Dar materialul și natura argumentelor pe care a dorit să le creioneze nu i-au permis acest lucru; observînd enormitatea de provocări și chestiuni ce trebuie abordate și-a extins proiectul inițial la 3 volume, apoi 5, iar în prezent vorbim de 6, din care au apărut deja 4.

Acestea sunt:

  1. The New Testament and the People of God (1992) – 535 pagini
  2. Jesus and the Victory of God (1996) – 741 pagini
  3. The Resurrection of the Son of God (2003) – 817 pagini
  4. Paul and the Faithfulness of God (2 părți) – 1700 pagini

Unul din motivele pentru expandarea acestui proiect în mai multe volume îl constituie concizia frustrantă a multor teologii ale Noului Testament ce apar în 1-2 volume; să comprimi discuția despre parabole sau justificare în doar cîteva pagini nu ajută în progresul cercetării academice. Pe de altă parte, Tom Wright acuză și fragmentarea care există în această disciplină; oameni care-și petrec întreaga viață specializați pe un sub-domeniu specific, dar care nu ajung să ofere o perspectivă de ansamblu.

Continuă lectura

The Naming Of Cats – T. S. Eliot

The Naming of Cats is a difficult matter,
It isn’t just one of your holiday games;
You may think at first I’m as mad as a hatter
When I tell you, a cat must have THREE DIFFERENT NAMES.
First of all, there’s the name that the family use daily,
Such as Peter, Augustus, Alonzo or James,
Such as Victor or Jonathan, George or Bill Bailey—
All of them sensible everyday names.
There are fancier names if you think they sound sweeter,
Some for the gentlemen, some for the dames:
Such as Plato, Admetus, Electra, Demeter—
But all of them sensible everyday names.
But I tell you, a cat needs a name that’s particular,
A name that’s peculiar, and more dignified,
Else how can he keep up his tail perpendicular,
Or spread out his whiskers, or cherish his pride?
Of names of this kind, I can give you a quorum,
Such as Munkustrap, Quaxo, or Coricopat,
Such as Bombalurina, or else Jellylorum-
Names that never belong to more than one cat.
But above and beyond there’s still one name left over,
And that is the name that you never will guess;
The name that no human research can discover—
But THE CAT HIMSELF KNOWS, and will never confess.
When you notice a cat in profound meditation,
The reason, I tell you, is always the same:
His mind is engaged in a rapt contemplation
Of the thought, of the thought, of the thought of his name:
His ineffable effable
Effanineffable
Deep and inscrutable singular Name.

[T. S. Eliot, The Collected Poems and Plays 1909–1950 (New York: Harcourt, Brace, 1952)]

pisica

Sfîntul Maxim Mărturisitorul – 17 capete gnostice

Parcurg cele 200 de capete gnostice ale sfîntului Maxim Mărturisitorul și am ajuns la jumătate din ele; pentru că sunt fabuloase, am selectat 17 din primele 100 pentru a le posta aici.  În paranteză am trecut numărul lor de ordine din lucrarea originală. Sper să vă atragă spre lectura sfîntului Maxim Mărturisitorul.

17 capete gnostice (teologice) din întîia sută:

Dumnezeu este unul, fără de început, necuprins, avînd toată puterea de-a exista. El exclude pe «cînd» şi «cum», întrucît e cu totul inaccesibil şi nu poate fi cuprins de nici una dintre făpturi, prin vreo descoperire fiinţială a Sa. (1)

Începutul (principiul), mijlocul şi sfîrşitul existenţelor este Dumnezeu ca Cel ce le face, dar nu celelalte, prin cîte le numim. Este început, ca Făcător; mijloc, ca Proniator, şi sfîrşit ca Cel ce le circumscrie. Căci „din El, zice, şi prin El şi spre El sunt toate”. (10)

Cel ce şi-a luminat mintea cu înţelesurile dumnezeieşti şi şi-a obişnuit raţiunea să-L laude pe Făcător neîncetat prin cîntări dumnezeieşti, iar simţirea şi-a sfinţit-o prin imagini curate, acela adaugă la bunătatea naturală a „chipului” bunătatea voită a „asemănării” cu Dumnezeu. (13)

Cel ce crede se teme; cel ce se teme se smereşte; cel ce se smereşte se îmblînzeşte, dobîndind deprinderea de a-şi linişti mişcările cele potrivnice firii ale iuţimii şi poftei; cel blînd păzeşte poruncile; iar cel ce păzeşte poruncile se curăţeşte; cel ce s-a curăţit, se luminează; iar cel ce s-a luminat se învredniceşte să se sălăşluiască în cămara tainelor cu Mirele-Cuvîntul. (16)

Cel ce doreşte cunoştinţa pentru a se făli cu ea şi nu o dobîndeşte, să nu pizmuiască pe aproapele, nici să se întristeze, ci să-şi facă pregătirea în vecinătatea ei, precum s-a rînduit; adică să se ostenească întîi cu faptele în trup, spre a pregăti sufletul pentru cunoştinţă. (20)

Înţeleptul, fie că învaţă pe alţii, fie că primeşte învăţătură, vrea să înveţe pe alţii şi să înveţe el însuşi numai cele de folos. Dar cel înţelept numai la părere, şi cînd întreabă şi cînd e întrebat scoate înainte numai lucrurile curioase. (28)

Sufletul nu se poate întinde niciodată după cunoştinţa lui Dumnezeu, dacă nu se va atinge Dumnezeu de el, făcînd pogorămînt, şi nu îl va ridica spre Sine. Căci nu poate străbate mintea omenească atîta cale, încît să ajungă la perceperea vreunei iluminări dumnezeieşti, dacă nu o atrage însuşi Dumnezeu (cît e cu putinţă minţii omeneşti să fie atrasă). Şi nu o luminează cu razele dumnezeieşti. (31)

Tăierea împrejur este lepădarea afecţiunii pătimaşe a sufletului pentru cele ce se nasc şi pier. (40)

Secerişul sufletului raţional este culegerea şi cunoaşterea pricepută a raţiunilor mai duhovniceşti, fie ale virtuţii, fie ale naturii. (42)

Tăierea împrejur a inimii în duh este înlăturarea totală a lucrărilor naturale ale simţirii şi minţii, îndreptate spre cele sensibile şi inteligibile, preface în întregime sufletul şi trupul în ceea ce este mai dumnezeiesc. (46)

Iar datoria bunei lucrări, lăudată de Dumnezeu, şi-o împlineşte cel ce se osteneşte cu trupul să pregătească sufletului podoaba bogată şi felurită a virtuţilor. (58)

Mormîntul Domnului este sau lumea aceasta, sau inima fiecăruia dintre credincioşi; giulgiurile sunt raţiunile lucrurilor, împreună cu modalităţile virtuţilor: iar ştergarul cunoştinţa simplă şi nefelurită a celor inteligibile, împreună cu teologia, cîtă ne este cu putinţă. Prin aceasta ni se face cunoscut mai întîi Cuvîntul, căci fără de acesta înţelegerea Lui cea mai presus de aceasta, ne rămîne necuprinsă. (61)

Bine este a nu îngădui minţii să zăbovească în cele trupeşti şi în patimi. Căci «nu culeg, nici din ciulini smochine», adică din patimi virtuţi, «nici din scaieţi struguri», adică din trup cunoştiinţa care dă bucuria. (73)

Nu ajunge sufletului pentru dobîndirea bucuriei duhovniceşti să-şi supună patimile, dacă nu dobîndeşte virtuţile prin împlinirea poruncilor. «Nu vă bucuraţi că vi se supun dracii», adică lucrările patimilor, «ci că numele voastre au fost scrise în cer», fiind trecute la locul nepătimirii de harul înfierii, dobîndit prin porunci. (77)

Cei ce se ocupă fără pată cu filosofia cea după Dumnezeu află cel mai mare cîştig din ştiinţa ei: să nu-şi mai schimbe aplecarea voii deodată cu lucrurile, ci cu tărie statornică să şi-o potrivească fără şovăire după raţiunile virtuţii. (86)

Legea este umbra Evangheliei; iar Evanghelia este icoana bunurilor viitoare. Cea dintîi opreşte săvîrşirea celor rele; cea de a doua porunceşte faptele cele bune. (90)

Cel ce împlineşte legea prin viaţă şi purtare pune capăt numai urmărilor păcatului, jertfind lui Dumnezeu lucrarea patimilor neraţionale, şi se mulţumeşte cu atîta pentru mîntuire, din pricina prunciei lui duhovniceşti. (94)


Cele 200 de capete gnostice sau teologice ale sfîntului Maxim Mărturisitorul pot fi citite în următoarele lucrări:

Sfîntul Maxim Mărturisitorul – Capete gnostice, editura Herald, 2008 (https://www.edituraherald.ro/carti/capete-gnostice-293-detail#.WmhYH66WbRY)

Filocalia sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși – vol II. (http://www.parohiastavanger.no/biblioteca-duhovniceasca/Filocalia/Filocalia-02.pdf)

 

maxim

sursă: http://www.pravoslavie.ru/90255.html

 

 

Oscar și Tanti Roz (2): Dragă Dumnezeu…

Dragă Dumnezeu,

Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, cîinelui şi casei (cred că s-au prăjit chiar şi peştişorii roşii din borcan), iar asta e prima scrisoare pe care ţi-o trimit, fiindcă pînă acum n-am avut timp din pricina şcolii.

Să ştii de la început că mie nu-mi place să scriu, o fac numai cînd sunt silit. Scrisul nu-i decît zîmbăreală, ploconeală, împopoţoneală etc. Minciună frumoasă. Ceva pentru oameni mari, adică.

Dovada? Uită-te numai la începutul scrisorii mele: „Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, cîinelui şi casei (cred că s-au prăjit chiar şi peştişorii roşii din borcan), iar asta e prima scrisoare pe care ţi-o trimit fiindcă pînă acum n-am avut timp din cauza şcolii“, cînd aş fi putut la fel de bine să spun: „Mi se zice Cap de Ou, am zece ani, dar arăt ca unul de şapte, trăiesc la spital pentru că am cancer şi dacă n-am vorbit niciodată cu tine este fiindcă nici măcar nu cred că exişti“.

Dar dacă ţi-aş fi scris aşa, nu numai că dădea nasol, dar nici n-ai fi catadixit să te mai ocupi de mine. Or, vezi tu, tare-aş avea nevoie să te ocupi. Ba chiar aş zice că mi-ar prinde al naibii de bine dacă ţi-ai găsi timp să-mi faci şi mie vreo două, trei servicii.
Uite, să-ţi explic.

Spitalul e un loc grozav de simpatic unde sunt o mulţime de oameni mari întotdeauna plini de voie bună şi care vorbesc în gura mare, cu mormane de jucării şi multe tanti roz [asistente] care nu aşteaptă decît să se joace cu copiii, şi unde prieteni ca Bacon, Einstein sau Pop Corn îţi sunt în orice clipă la îndemînă. Ce mai, spitalul e nemaipomenit cu condiţia să fii un bolnav care le face plăcere celor din jur.
Or, eu nu le mai fac plăcere.


În această primă scrisoare am încercat, dragă Dumnezeu, să-ţi descriu un pic viaţa mea aici, la spital, unde toţi mă privesc ca pe un obstacol în calea dezvoltării medicinei, şi aş vrea de asemenea să te întreb dacă am să mă vindec sau nu. N-ai decît să tai varianta inutilă.

Te pup. Pe mîine,
Oscar

P.S. Nu-ţi ştiu adresa, ce fac?

oscar

Secularization: a very short definition

By secularization, we mean the process by which sectors of society and culture are removed from the domination of religious institutions and symbols.
 
When we speak of society and institutions in modern Western history, of course, secularization manifests itself in the evacuation by the Christian churches of areas previously under their control or influence—as in the separation of church and state, or in the expropriation of church lands, or in the emancipation of education from ecclesiastical authority.
 
When we speak of culture and symbols, however, we imply that secularization is more than a social-structural process. It affects the totality of cultural life and of ideation and may be observed in the decline of religious contents in the arts, in philosophy, in literature and, most important of all, in the rise of science as an autonomous, thoroughly secular perspective on the world.
 
Moreover, it is implied here that the process of secularization has a subjective side as well. As there is a secularization of society and culture, so is there a secularization of consciousness.
 
Put simply, this means that the modern West has produced an increasing number of individuals who look upon the world and their own lives without the benefit of religious interpretations.
 
– Peter L. Berger, The Sacred Canopy: Elements of a Sociological Theory of Religion
canopy