Blaise Pascal: Cugetări (1)

Ne place mai mult bătălia, decît victoria: ne place să vedem animalele luptîndu-se, dar nu pe învingător îndîrjindu-se împotriva învinsului. Ce dorim mai mult decît victoria? Şi imediat ce o obţinem, ne îmbătăm de ea. Aşa se întîmplă şi în joc şi în căutarea adevărului.

Ne place să vedem în dispute confruntarea opiniilor, dar deloc să contemplăm adevărul descoperit; pentru a-l remarca trebuie să-l vedem născîndu-se din dispută.

La fel se întîmplă cu pasiunile; ne face plăcere să vedem două pasiuni contrare ciocnindu-se; dar cînd una e mai puternică nu mai e nevoie decît de brutalitate. Nu căutăm niciodată lucrurile, ci căutarea lor: în teatru, scenele care nu ne trezesc temeri nu au nici o valoare, dar nici mizeria fără speranţă, iubirile prea violente sau severitatea fără măsură.

  • Blaise Pascal, Cugetări

blaise-pascal-a

Anunțuri

Pustiul: între nostalgia mizeriei și asumarea încrederii

Apoi în pustiu, ai văzut că Domnul Dumnezeul tău te-a purtat cum poartă un om pe fiul său, pe tot drumul pe care l-aţi făcut până la sosirea voastră în locul acesta. Cu toate acestea, voi n-aţi avut încredere în Domnul Dumnezeul vostru care mergea înaintea voastră pe drum, ca să vă caute un loc de poposire: noaptea într-un foc, ca să vă arate drumul pe care trebuia să mergeţi, şi ziua într-un nor. [Deuteronom 1:31-33]

De ce e greu să te încrezi în Dumnezeu cînd treci prin momente delicate și situații complicate? De ce ne este dificil să-i oferim credibilitate și să rămînem loiali în situații în care El pare vinovatul de serviciu?

Aș vrea să punctez și eu cîteva detalii din istoria poporului evreu care ne pot ajuta la conturarea unui răspuns. Departe de mine gîndul de a oferi explicații exhaustive sau diagnostice cu precizie matematică.

Ce este pustiul?

Sălbăticia. Deșertul. Pustiul. Aridul. Și alte cîteva nume. Locul în care ordinea, familiaritatea, geometria vieții zilnice, abundența și posibilitatea așezării lipsesc aproape cu desăvîrșire. Siguranța, certitudinea și speranța pentru un viitor mai bun sunt elemente străine acestui mediu. Aici este locul în care resimți durerea la cel mai înalt nivel, pentru că este locul unde te simți trădat și abandonat de Dumnezeul părinților tăi.

La un pol  al acestui pustiu se află imperiul consumului și al producției constante, și anume Egiptul, iar la celălalt se află țara promisă, Țara Minunată, locul în care curge lapte și miere. Sau cel puțin asta sperăm.

Cel mai mare pericol pe care-l întîmpinăm în pustiu este abandonul speranței împlinirii promisiunii lui Dumnezeu pentru viitor alături de resemnarea ființei în fața nostalgiei după mizeria trecutului. Wilderness Continuă lectura

Despre lucrurile care nu se schimbă

Despre lucrurile care nu se schimbă

Cu drezina

Societatea, valorile, cultura, lumea în ansamblul ei se schimbă atât de rapid, încât naște spaime și reacții de apărare sau de ripostă. Există, desigur, apostoli ai schimbării – după cum există și apostoli ai apocalipsei iminente, dar, despre ei, cu altă ocazie – care propovăduiesc noua lume și omul cel nou care, spun ei, va fi ateu, areligios, amoral, „apatic” (în sensul că nu va mai fi mânat de patimi puternice, de motivații otrăvitoare) și foarte fericit; iar ceilalți, dimpotrivă, prezintă viitorul în cele mai sumbre culori posibile.

Pare-se că principala problemă identificată este religia, adică, cum spun cei care deja s-au emancipat de sub jugul ei, credința în prieteni imaginari capabili să facă diverse lucruri care muritorilor de rând le sunt inaccesibile.

Odată curățată însă mintea omului de vestigiile religiei (fapt posibil, zic unii), individul nu va mai acționa irațional, umoral, ci se va civiliza în sfârșit, va accepta…

Vezi articol original 2.862 de cuvinte mai mult

Treptele conștiinței religioase

  1. Omul decretează că Dumnezeu l-a făcut după chipul Său.
  2. Ceea ce îi îndeamnă ca să-L creeze pe Dumnezeu după chipul lui, al omului – și ce chip! Toate pasiunile, mizeriile sale, toată ignoranța sa puse în seama lui Dumnezeu.
  3. Apoi reflectează (filosofia este o reflecție asupra religiei, a spus Hegel) și puțin câte puțin se leapădă de antropomorfism.
  4. Ceea ce, de altminteri, îl conduce adesea la ateism: Dumnezeu nemaifiind decât proiecția dorințelor și temerilor sale, cunoașterea mecanismelor mentale care îl fabrică pe Dumnezeu îl elimină pe Dumnezeu.
  5. În sfârșit, el reflectează și mai profund și-l regăsește pe Dumnezeu în această parte divină a lui însuși care judecă și respinge zeii cei falși. Altfel spus, regăsește imaginea lui Dumnezeu în acea singurătate a sufletului aflată dincolo de toate imaginile și de toate cugetările. El trece de la ideea antropomorfică a lui Dumnezeu la ideea teomorfică a omului. Aici este locul de confluență al ateismului și al credinței.

Extras din: Gustave Thibon, Ignoranța înstelată, București, Humanitas, 2003, p. 26.

thibon 2

Închinarea ca act politic

„Worship is so important in the book of Revelation because John rightly understood that worship is a political act. Through worship, one declares one’s allegiance, one’s loyalty. Through repeated acts of worship, one reconfirms that commitment. The reason public versus private worship, corporate rather than individual, is crucial is because worship is a statement to the world that the Church will bow to no other gods, but to God alone.”

„Cultul [închinarea] este foarte important în cartea Apocalipsa, deoarece Ioan a înțeles corect că închinarea este un act politic. Prin cult se declară supunerea cuiva, loialitatea cuiva.  Prin acte repetate de cult se reconfirmă acest angajament. Motivul pentru care este crucială închinarea publică în dauna celei private, cea corporativă mai degrabă decât cea individuală este tocmai faptul că închinarea [cultul] reprezintă o declarație a Bisericii către lume conform căreia ea nu se va pleca înaintea altor zei, ci doar înaintea lui Dumnezeu.”

[Reddish, Mitchell, Revelation, Smyth & Helwys Bible Commentary, Smyth & Helwys Publishing Inc., Macon: Georgia, 2001, p. 104.]

 

van_eyck_adoration_lamb468x249

Sursă: http://www.jesuswalk.com/lamb/lamb_5worship.htm

 

Cum au fost aleși Sfinții Părinți?

Datorită semnificației lor deosebite ca martori privilegiați ai Tradiției vii a Bisericii, părinții Bisericii au fost hotărâți/aleși/stabiliți în mod tradițional cu ajutorul a patru criterii de bază:

  1. Doctrina orthodoxa: teologia lor ca întreg trebuie să fie în concordanță cu învățătura generală a Bisericii, ceea ce nu înseamnă infaibilitate absolută în fiecare detaliu.
  2. Sanctitas vitae: sfințenia în înțelesul Bisericii Timpurii; venerarea sfinților nu se baza pe o canonizare explicită a unor persoane, ci pe recunoașterea și admirarea unei vieți exemplare de către comunitatea de credincioși.
  3. Approbatio ecclesiae: recunoaștere din partea Bisericii (nu neapărat la modul explicit/oficial) a persoanei și învățăturii ei.
  4. Antiquitas: ei trebuie să aparțină perioadei Bisericii Timpurii.

În 1295 papa Bonifaciu VIII a atribuit titlul onorific de „doctor al Bisericii” următorilor părinți latini ai Bisericii: Ambrozie, Ieronim, Augustin și Grigore cel Mare.

În 1568 papa Pius V acordă aceași onoare în breviarul său și următorilor părinți greci ai Bisericii: Atanasie, Vasile cel Mare, Grigore din Nazianz și Ioan Hrisostom (Gură de Aur).

De atunci, ei au fost cunoscuți ca cei 4 mari doctori ai Bisericii Apusene și Răsăritene.

Conceptul de doctor al Bisericii este în conformitate cu cel de părinte al Bisericii, singura diferență fiind la cel de-al 4-lea criteriu, cel al antichității. Acesta din urmă este „înlocuit” cu cel de eminens doctrina – realizări remarcabile ca erudit.

Scriitori creștini timpurii care nu îndeplineau unul sau mai multe din primele 3 criterii cerute pentru a fi un părinte al Bisericii dar  făceau parte din Biserica Catolică erau încadrați în categoria de „scriitori ai Bisericii”.

Traducere și adaptare din:

Drobner R., Hubertus, The Fathers of the Church – A Comprehensive Introduction, Hendrickson Publishers, Peabody, Massachusetts, 2007

church fathers

Sursă: https://bishopcampbellsblog.wordpress.com/

Exercițiu de hernieutică (2): Samariteanul căzut

[Evanghelia după Luca 10:25-37]

Un învăţător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus şi I-a zis:

– „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?

Isus i-a zis:

– „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?”

El a răspuns:

– „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”

„Bine ai răspuns”, i-a zis Isus, „fă aşa, şi vei avea viaţa veşnică.”

Dar el, care voia să se îndreptăţească, a zis lui Isus:

– „Şi cine este aproapele meu?”

Isus a luat din nou cuvântul şi a zis:

– „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot; şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Un levit trecea şi el prin locul acela; şi, când l-a văzut, a trecut înainte pe alături. Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului şi i-a zis: „Ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui îţi voi da înapoi la întoarcere.”

Care dintre aceştia trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?”

„Cel ce şi-a făcut milă cu el”, a răspuns învăţătorul Legii.

– „Du-te de fă şi tu la fel”, i-a zis Isus.

Textul nu mai șochează pe nimeni. Trăim la aproximativ 2 milenii distanță de originea lui și am „pierdut” multe din acccentele importante care ne ajută la înțelegerea lui. Am încercat (vezi aici) o tentativă de-a reda textul pe înțelesul nostru actual.

Pilda a fost dezbătută și analizată de erudiți din toate unghiurile posibile; sociologic, psihologic, teologic, etic, exegetic, cultural etc. Nu se vrea a aduce vreo noutate pe piață, ci doar mici reflecții de moment. Continuă lectura