Când Dumnezeu îmi scapă printre degete (2): Ereticul


Mi-am propus o mini-trilogie pentru a descrie traiectoria vieții mele de credință. După ce v-am prezentat Edenul inițial (vezi aici), copilăria și felul în care L-am perceput pe Dumnezeu, astăzi trecem la cotituri. Vă voi creiona pe scurt acele mici detalii care mi-au marcat viața și credința.

Ce e drept, crescând și deschizând ochii, am observat și eu că frații mei dragi nu sunt chiar demni de puși în icoane; aveau și ei luptele lor. Aspirațiile la amvonul puterii, hegemonia unei familii în dauna alteia, importanța numelui în cadrul comunității, bârfa, invidia, certurile și alte mici păcate de genu i-au coborât de pe piedestal. Era greu de conceput discrepanța dintre discursul ținut săptămânal despre bine, dragoste, dedicare și ascultare de Cuvânt cu scânteile și cruciadele lor în cadrul adunării. Dar era o lumea prea complicată pentru a o putea înțelege în zorii adolescenței mele.

Dumnezeu era deasupra tuturor. Era în control. Bătălia era între mine și așteptările Lui.

Menționasem anul 2012 și primele fisuri în cutia ce-L adăpostea pe Dumnezeu. Să le luăm pe rând.

Dumnezeul din diaspora

Între 2005-2012 am locuit și studiat în Spania. Am terminat liceul și o profesională de grad superior în Administrație și Finanțe. Deși nu e domeniul meu forte, uite că m-am băgat și în asta. Frecventam adunarea săptămânal și participam la întâlnirile de tineret de sâmbătă seara. La aceste întâlniri am fost instruit de un prieten drag pe linia uceniciei. Cursul acela îl țin minte și acum; Față în față cu Dumnezeu – roata și Filipeni 3:10.

După ce am avut întâlnirea mea cu Dumnezeu, mi-am predat viața. Cum se zice pe la noi. Nu a fost nimic spectaculos. Fără gălăgie. Fără reflectoare. Fără lacrimi. A fost o conștientizare. Și o decizie (aviz prietenilor mei calviniști). A urmat cursul de cateheză și botezul propriu-zis. În marea Mediterană.

Apoi trebuia să ajut adunarea. Nu? Și-am fost pus la îndemnuri. Un dezastru :)) Adică, eram bunicel la a scoate câteva idei interesante dintr-un text. Dar nimic mai mult. Exprimarea lăsa de dorit. Timid de felul meu, vocea plăpândă și figură lipsită de carismă. Aveam 19 ani și dădusem primul meu îndemn. În 3 luni am și predicat. Audiența? 400 de persoane…

V-am povestit aici cum am ajuns să recuperez pasiunea pentru citit, pentru Scripturi și pentru teologie.

În prima jumătate a lui 2012, dădusem de o carte interesantă. Era PDF. Și în limba spaniolă. Este vorba de „Introducere în Pentateuch” de Josep Blenkinsopp. Aici am avut primul contact cu metoda criticii istorice și perspectivele posibile asupra Pentateuhului. După cum bine știți deja, eu sunt pasionat de istorie și Vechiul Testament. Această carte avea să mă urmărească multă vreme de atunci…

2012. Fisura

Era vară. În 2012 se împlineau 2 ani de zile de când eu aduceam o cauză înaintea Domnului. Penticostal fiind, nu încetam să cred că Dumnezeu vorbește în continuare prin profeții Lui. Timp de 2 ani de zile, la un subiect destul de sensibil, așteptam o rezolvare. Eram încurajat de varii indicii + câteva descoperiri cu caracter profetic. Erau profeții venite din surse diferite. Oarecum eram mai întărit și mai plin de încredere că doleanța mea se va rezolva. Venisem în țară. În primă fază totul a fost bine. Apoi a urmat surpriza neașteptată. Visul mi s-a spulberat. Cum să mai împac ceea ce știam despre Dumnezeul omniștient, promisiunile Lui cu realitatea din viața mea? Eram bulversat.

Câteva luni de zile … până spre finele anului 2013 eram în „comă” spirituală. Eram supărat pe Dumnezeu. La maxim. Nu prea voiam să mai știu ceva de El și planurile Lui. Mă simțeam trădat. Cutia mea confesională/personală…sau teologia mea despre Dumnezeu se fisura pe zi ce trece. Cum e posibil ca un Dumnezeu iubitor care are un plan minunat pentru fiecare … să se comporte așa cu un tânăr care se botezase și era dedicat în lucrarea Lui?

Priveam la cer. Era închis. Priveam la mine. Mă simțeam tâmpit. Un fel de avortat al cerului. Era spre binele meu. Ce altceva aș fi putut spune?

2012. Colegiul Biblic

La 3 luni după descoperirea mai sus menționată aveam să încep cursurile la Colegiul Biblic. În România. Trei ani de teologie. Mai că n-au venit la fix! 🙂

Șocul a fost de 7-8 pe scara Richter! În primele luni am văzut că fete cu podoabe și machiaj evident se închinau la capele fără niciun fel de reținere. Bătutul din palme în timpul cântării sau rugăciunea cu capul plecat, așezați în fund pe scaun erau câteva din noutățile șocante pentru cutia mea teologică. Școala nu avea orientare carismatică, ci una evanghelică. Dar nu era blocată în șabloane fixiste sau extremiste. Se cântau cântări vechi, cântări noi, pian, chitară, tamburină. O diversitate binevenită. Dar pentru mine era wow!

Oare chiar primește Dumnezeu o astfel de închinare? Oare nu e prea multă libertate în cadrul instituției? Cum am supraviețuit? Mi-am propus un mic test: dacă ceea ce văd la aceste persoane care nu intrau în șabloanele mele de creștin … era autentic și lucrează pentru Împărăție … am să cedez tacit la toate șabloanele mele fixiste și voi căuta să înțeleg mai bine cum stă treaba…

La cursuri am avut parte de o libertate extraordinară. Libertate pe care acum o apreciez mai mult ca atunci. Aud acum, la tot felul de prieteni și cunoștințe, că pe vremea studenției se simțeau modelați în limitele confesiunii x sau y. La noi nu a fost așa. Am avut parte de profesori americani, suedezi, olandezi, români și am reușit să analizăm anumite probleme sau subiecte din perspective diferite. Mai toți profesorii își doreau să gândim, să învățăm să dăm piept cu anumite provocări și să fim capabili să răspundem bazați pe Scriptură.

Biblioteca Colegiului avea peste 18.000 de volume. Un fel de Eden în miniatură. Și am început să citesc. Cât puteam. Avantajul fantastic era că ni se permitea să luăm cărțile acasă pe o perioadă determinată de timp. Și dăi pe exegeză, istoria Bisericii, Vechiul Testament, Etică, Apologetică. Astea pe lângă cursurile solicitante. Și orizontul s-a lărgit. Lucrurile nu mai păreau bătute în cuie; nici despre Dumnezeu, nici despre om, nici despre istorie, nici despre Scriptură.

Viața n-a fost roz ca student. Nici școala nu a fost perfectă. Nici eu, ce să o mai întindem. Dar fisura se lărgea și mai tare…

2012. Beiuș

Se pare că anul acesta a fost unul definitoriu pentru prima parte a vieții mele. La finele anului 2012, trebuia să am o biserică în care să fac practică constant. Nu săptămânal, dar nici ocazional. Într-un mod providențial sau chiar accidental am ajuns să fac parte dintr-un grup de misiune ce s-a deplasat într-o duminică de decembrie în zona Beiușului. Dimineață într-un sat frumos de munte. Seara, în Beiuș. Acolo am predicat. Hermeneutica mea penticostal-spirituală. Textul era din Hagai 1. Pentru a nu pierde timp și nici contactul cu audiența, versetele le spuneam din memorie. Asta a dus la câștigarea câtorva puncte de apreciere din partea surorilor. O săptămână mai târziu, am fost sunat de păstorul bisericii respective (care a fost absent în momentul misiunii noastre) și mi s-a propus o colaborare de practică. O predică pe lună. Am acceptat fără să mai stau pe gânduri.

Aici am dat de o oază de gândire. Un tânăr de 26 de ani pe atunci era pasionat de filosofie și Heiddeger. Subiectul lui favorit? Dilemele și căutarea onestă a persoanei lui Dumnezeu. Detesta certitudinea crasă, acceptată din oficiu. Un alt tânăr, de 25 de ani pe atunci, era pasionat de mistica evreiască și de ortodoxie. Iar un altul, de 23 de ani, era o combinație de toate cele. Am dat de tineri (și nu doar tineri) care citeau; Pleșu, Lossky, Heiddeger, Zola, Evdokimov, Stăniloae, Rahner. Și nu erau îngâmfați. Dar eu eram aproape pe lângă. 🙂

M-a ajutat puțin abilitatea de-a spune câte ceva și de a trage concluzii din discuțiile noastre. Dar eram în urmă cu lecturile. O mare parte din acești autori îmi erau necunoscuți. Deja se discuta de revelație, Scriptură, Tradiție, Biserică la un alt nivel. Discutam de paradigme diferite și de dovezi pentru fundamentele credinței noastre. Eram uimit, fericit și clar, depășit. Dar nu pentru multă vreme.

Spre 2016

S-au întâmplat atâtea în acești 4 ani. Mi-am făcut prieteni de valoare. Am stabilit contacte cu librării și participam și noi la ceva lansări de cărți. Începeam să scoatem capul afară din cutie.

În 2014 am întâlnit-o pe Estera, cea care avea să devină soția mea în 25 septembrie 2016. Lucrurile începeau să se așeze cumva în viața mea…

Dar tot în acești 3-4 ani am avut parte și de crize majore la capitolul credință; rând pe rând, cristologia, antropologia, escatologia și bibliologia erau trecute prin focul rațiunii. Tot ce nu putea fi explicat rațional era marginalizat. Pannenberg, Barth, Bultmann, von Rad, Brevard Childs, Walter Brueggemann și mulți alții mi-au deschis o altă lume. Nu mai știam ce să cred despre Dumnezeu. Cum s-a revelat și de ce întârzie în istorie? Există vreun scop în viața noastră. Oare nu trăim o iluzie ieftină…această dedicare de care dăm dovadă?

Nu ne încredem orbește într-o interpretare a Scripturilor? Cu Gadamer și Ricoeur am intrat pe terenul hermeneuticii. Iar Nietzsche mi-a dat lovituri după lovituri.

Nu am ajuns ateu. Aproape că nici agnostic. Dar eram prea crud pentru anumite bătălii. Și frământările nu conteneau. Măcar nu mă simțeam fals. La amvon nu eram triumfalist. În discuțiile cu prietenii, nici atât.

Apoi l-am întâlnit pe Joseph Ratzinger, pe Rene Girard, pe Ravi Zacharias, pe John Lennox, pe Tremper Longman III. Am început să aduc lucrurile pe o linie de plutire. E greu de explicat toată realitatea în care trăim dacă anularea supranaturalului era o axiomă de start în demersul căutării răspunsurilor la întrebările mele. Dar nici nu voiam să sar în capcana dogmatismului închis, sobru, fără spațiu de gândire.

O altă durere a fost descoperirea mecanismelor politice din cadrul adunărilor evanghelice. Imoralități din partea păstorilor, furt de bani și delapidare. Trafic de influență. Nepotisme. Toate combinate cu o slabă pregătire teologică și un discurs ieftin, încărcat de mesianism apocaliptic. Ce rost mai are totul? Pentru ce atâtea eforturi și alergări pe glob? Se rezumă totul la brand și bani?

Nu dau vina pe evanghelici. Încă sunt unul dintre ei. Nu știu încă în ce măsură. Nu e vina ideilor aici, la urma urmei. Cunosc mulți evanghelici onești pe care i-aș duce eu în cer, fix acum. Dar te acrești. Te enervezi. Lumea nu e atât de sfântă, așa cum îți imaginai în copilărie. Dar nici tu nu mai ești. Și nici eu… 🙂

Cutia mea s-a fisurat. Dumnezeu e mult mai profund decât puteam cuprinde eu. Limbajul și paradigmele în care încercam să-L integrez sunt fără rost. Dar îi mai pasă Lui de toate astea? Mai putem accede noi la ceva din El? Și uite așa … am devenit apofatic.

Cumva … cumva … pare că mă salvez.

Pentru cele de mai sus….și nu numai….eram poreclit „Ereticul” 🙂

Poate încă sunt…

heretics5

Anunțuri

3 gânduri despre „Când Dumnezeu îmi scapă printre degete (2): Ereticul

  1. Reblogged this on Persona and commented:
    Superb, Luci. O povestire fascinant de sincera. Sper din toata inima sa fie citita de cit mai multi tineri. Pacat ca sunt doar trei eepisode. Dar, in definitiv, esti atit de tinar!
    Sper sa ne intilnim cindva fata catre fata si sa impartasim despre toate astea, la un pahar de… vorbe.

    Apreciază

  2. Pingback: Când Dumnezeu îmi scapă printre degete (3): Agentul – Skepsis

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s