Pustiul: între nostalgia mizeriei și asumarea încrederii


Apoi în pustiu, ai văzut că Domnul Dumnezeul tău te-a purtat cum poartă un om pe fiul său, pe tot drumul pe care l-aţi făcut până la sosirea voastră în locul acesta. Cu toate acestea, voi n-aţi avut încredere în Domnul Dumnezeul vostru care mergea înaintea voastră pe drum, ca să vă caute un loc de poposire: noaptea într-un foc, ca să vă arate drumul pe care trebuia să mergeţi, şi ziua într-un nor. [Deuteronom 1:31-33]

De ce e greu să te încrezi în Dumnezeu cînd treci prin momente delicate și situații complicate? De ce ne este dificil să-i oferim credibilitate și să rămînem loiali în situații în care El pare vinovatul de serviciu?

Aș vrea să punctez și eu cîteva detalii din istoria poporului evreu care ne pot ajuta la conturarea unui răspuns. Departe de mine gîndul de a oferi explicații exhaustive sau diagnostice cu precizie matematică.

Ce este pustiul?

Sălbăticia. Deșertul. Pustiul. Aridul. Și alte cîteva nume. Locul în care ordinea, familiaritatea, geometria vieții zilnice, abundența și posibilitatea așezării lipsesc aproape cu desăvîrșire. Siguranța, certitudinea și speranța pentru un viitor mai bun sunt elemente străine acestui mediu. Aici este locul în care resimți durerea la cel mai înalt nivel, pentru că este locul unde te simți trădat și abandonat de Dumnezeul părinților tăi.

La un pol  al acestui pustiu se află imperiul consumului și al producției constante, și anume Egiptul, iar la celălalt se află țara promisă, Țara Minunată, locul în care curge lapte și miere. Sau cel puțin asta sperăm.

Cel mai mare pericol pe care-l întîmpinăm în pustiu este abandonul speranței împlinirii promisiunii lui Dumnezeu pentru viitor alături de resemnarea ființei în fața nostalgiei după mizeria trecutului. Wilderness

M. Craig Barnes spunea la un moment dat: oamenii preferă mizeria pe care o cunosc și resping misterul pe care nu-l pot stăpîni. De ce această nostalgie după trecut? De ce acest dor după Egipt? De ce să-ți amputezi memoria sclaviei, a libertății pierdute și a umilinței îndurate? Cum poate fi posibil ca un popor să prețuiască mai mult castravetele, usturoiul, oalele pline … decît libertatea, identitatea și tezaurul memoriei colective?

Ei bine, Egiptul oferă familiaritate, o oarecare ordine; viața are o geometrie care surprinde prea puțin pe sclavul israelit. Există o doză de siguranță zilnică; muncesc, deci trăiesc. Societatea consumeristă egipteană, ca cea prezentă de altfel, ne-a antrenat în bifarea și atingerea unor țeluri: studii de absolvit, o poziție profesională de invidiat, o locuință frumoasă proprie etc … apoi studii mai avansate, un post mai bun și o locuință mai mare. Viața noastră se desfășoară în conformitate cu un proiect. Consum, muncesc, produc, cîștig, consum, muncesc, produc, cîștig. La final mor. Fără satisfacție.

În pustiu te trezești buimac. Nu există indicatoare spațiale sau temporale, iar Google Maps este aproape inutil. Cînd ești în acest mediu ai senzația că rătăcești zilnic prin jur.  În sălbăticie ești dezorientat. Ești lipsit de siguranță.

Reacțiile în pustiu

Prima reacție este cea de evadare; să-i cerem lui Dumnezeu să ne ducă cît mai repede în Țara Minunată. Nu vrem să petrecem mult timp în această stare de dezorientare. Am dori ca la următoarea clipeală de ochi totul să arate altfel. Dar nu e…

A doua reacție este una de acceptare parțială a situației și apelul la divinitate pentru a reconfigura pustiul; să curgă ape, să vină oazele, să mîncăm pîine cu carne și să ne bucurăm de laptele și mierea de la destinație. Vrem ca Dumnezeu să prefacă valea plîngerii într-un loc plin cu izvoare, vorba psalmistului. Și uneori, prin harul Lui, se întîmplă asemenea minune. Dar nu durează prea mult…

A treia reacție este nostalgia după trecutul familiar. Vrem să ne întoarcem înapoi în locul în care nu putem fi surprinși, în situația în care suntem în controlul situației. Detestăm situația de dependență. Nu ne place să ne știm într-o situație în care misterul stăpînește nestingherit…

A patra reacție este încremenirea în proiect. Ca Ilie altădată, preferăm să murim în pustiu și să scăpăm de acest calvar. De ce să îndurăm necunoscutele, tăcerea Domnului și condițiile adverse? Nu mai bine murim acum și aici? Nu mai bine capitulăm în fața neantului?

A cincea reacție este asumarea situației și continuarea călătoriei cu speranță și încredere în promisiunile Dumnezeului părinților noștri. La finalul călătoriei realizezi că Dumnezeu te-a purtat de mînă, ți-a oferit adăpost și resurse necesare pentru supraviețuire. Dar mai mult de atît… descoperi că undeva pe drum s-a conturat mai clar vocația ta ca popor și individ.

Cîștigul din pustiu

Scriptura este plină de oameni care au pierdut mult din viață prin pustiu:

  1. Moise a petrecut 40 de ani în pustiu încercînd să păstreze în viață o turmă de oi, avînd ca mai tîrziu să conducă un popor în pustiu spre Țara Minunată.
  2. David a trebuit să fie păstor la oi înainte de a ajunge păstorul-rege al poporului Israel.
  3. Viața anterioară a lui Petru pe un vas de pescuit a fost transformată în pasiunea de-a pescui oamenii care se înecau în disperare.
  4. Anii lungi și grei de studiu ai apostolului Pavel ca fariseu i-au servit ulterior în dezbaterile și argumentarea Evangheliei cu iudeii.

Pe drum cîștigi maturitate și încredere în Dumnezeul care te călăuzește. Uneori avem impresia că ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu Dumnezeu. Vestea bună este că, mai devreme sau mai tîrziu, El se lasă găsit.

De ce nu ne încredem în Dumnezeu cînd ne aflăm în pustiu?

Wolfhart Pannenberg spunea că în actul încrederii te abandonezi pe tine însuți – cel puțin într-o anumită privință – celui în care ai încredere. Tu te bizuiești pe loialitatea celui în care te încrezi, pe statornicia sa; că omul sau lucrul în care te încrezi se va dovedi în viitor ca fiind ceea ce aștept acum de la el.

Pe cît de inevitabil este să ai încredere, pe atît de puțin poate fi contestat faptul că oamenii inclină să aibă încredere numai atunci cînd și numai atîta vreme cît nu pot avea în mînă lucrul de care depind. Cînd pot dispune de lucruri, fiecare preferă să se asigure în loc de a stabili o relație de încredere, totuși întotdeauna riscantă.

Dorința noastră de a controla situația și de a manipula circumstanțele pentru a atinge țelurile care ne asigură o oarecare siguranță în societatea de consum și producție ne împiedică să stabilim o relație de încredere cu Dumnezeul care oferă și care ni Se oferă.

Pustiul apare ca un mediu propice pentru maturizarea relației divin-uman și pentru dobîndirea încrederii în Cel care „ne ține de mînă” de la începutul pustiei și pînă la malul următoarei provocări…

 

 

 

Anunțuri

5 gânduri despre „Pustiul: între nostalgia mizeriei și asumarea încrederii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s