Oscar și Tanti Roz (2): Dragă Dumnezeu…

Dragă Dumnezeu,

Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, cîinelui şi casei (cred că s-au prăjit chiar şi peştişorii roşii din borcan), iar asta e prima scrisoare pe care ţi-o trimit, fiindcă pînă acum n-am avut timp din pricina şcolii.

Să ştii de la început că mie nu-mi place să scriu, o fac numai cînd sunt silit. Scrisul nu-i decît zîmbăreală, ploconeală, împopoţoneală etc. Minciună frumoasă. Ceva pentru oameni mari, adică.

Dovada? Uită-te numai la începutul scrisorii mele: „Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, cîinelui şi casei (cred că s-au prăjit chiar şi peştişorii roşii din borcan), iar asta e prima scrisoare pe care ţi-o trimit fiindcă pînă acum n-am avut timp din cauza şcolii“, cînd aş fi putut la fel de bine să spun: „Mi se zice Cap de Ou, am zece ani, dar arăt ca unul de şapte, trăiesc la spital pentru că am cancer şi dacă n-am vorbit niciodată cu tine este fiindcă nici măcar nu cred că exişti“.

Dar dacă ţi-aş fi scris aşa, nu numai că dădea nasol, dar nici n-ai fi catadixit să te mai ocupi de mine. Or, vezi tu, tare-aş avea nevoie să te ocupi. Ba chiar aş zice că mi-ar prinde al naibii de bine dacă ţi-ai găsi timp să-mi faci şi mie vreo două, trei servicii.
Uite, să-ţi explic.

Spitalul e un loc grozav de simpatic unde sunt o mulţime de oameni mari întotdeauna plini de voie bună şi care vorbesc în gura mare, cu mormane de jucării şi multe tanti roz [asistente] care nu aşteaptă decît să se joace cu copiii, şi unde prieteni ca Bacon, Einstein sau Pop Corn îţi sunt în orice clipă la îndemînă. Ce mai, spitalul e nemaipomenit cu condiţia să fii un bolnav care le face plăcere celor din jur.
Or, eu nu le mai fac plăcere.


În această primă scrisoare am încercat, dragă Dumnezeu, să-ţi descriu un pic viaţa mea aici, la spital, unde toţi mă privesc ca pe un obstacol în calea dezvoltării medicinei, şi aş vrea de asemenea să te întreb dacă am să mă vindec sau nu. N-ai decît să tai varianta inutilă.

Te pup. Pe mîine,
Oscar

P.S. Nu-ţi ştiu adresa, ce fac?

oscar

Anunțuri

Secularization: a very short definition

By secularization, we mean the process by which sectors of society and culture are removed from the domination of religious institutions and symbols.
 
When we speak of society and institutions in modern Western history, of course, secularization manifests itself in the evacuation by the Christian churches of areas previously under their control or influence—as in the separation of church and state, or in the expropriation of church lands, or in the emancipation of education from ecclesiastical authority.
 
When we speak of culture and symbols, however, we imply that secularization is more than a social-structural process. It affects the totality of cultural life and of ideation and may be observed in the decline of religious contents in the arts, in philosophy, in literature and, most important of all, in the rise of science as an autonomous, thoroughly secular perspective on the world.
 
Moreover, it is implied here that the process of secularization has a subjective side as well. As there is a secularization of society and culture, so is there a secularization of consciousness.
 
Put simply, this means that the modern West has produced an increasing number of individuals who look upon the world and their own lives without the benefit of religious interpretations.
 
– Peter L. Berger, The Sacred Canopy: Elements of a Sociological Theory of Religion
canopy

Oscar și Tanti Roz (1) – Viața e un dar buclucaș

Dragă Dumnezeu,

Am azi o sută de ani.
Ca Tanti Roz.

Dorm cam mult, dar mă simt bine. Încerc să le explic părinţilor mei că viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezînd că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfîrşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi.

La cei o sută de ani ai mei pot spune că ştiu despre ce vorbesc. Cu cît îmbătrîneşti mai mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de viaţă, dar la o sută, cînd nici măcar să te mişti nu mai eşti în stare, trebuie să ştii să-ţi pui inteligenţa la lucru.

Nu-mi dau seama dacă am reuşit să-i conving pe deplin. Fă-le tu o vizită. Du tu pînă la capăt ce-am început. Eu mă simt niţel cam obosit.

Te pup.

Pe mâine,
Oscar

  • Eric-Emmanuel Schmitt, Oscar și Tanti Roz

oscar

Carl Becker – The Heavenly City of the Eighteenth Century Philosophers (1932)

We are accustomed to think of the eighteenth century as essentially modern in its temper. Certainly, the Philosophes themselves made a great point of having renounced the superstition and hocus-pocus of medieval Christian thought, and we have usually been willing to take them at their word. Surely, we say, the eighteenth century was preeminently the age of reason, surely the Philosophes were a skeptical lot, atheists in effect if not by profession, addicted to science and the scientific method, always out to crush the infamous, valiant defenders of liberty, equality, fraternity, freedom of speech, and what you will. All very true. And yet I think the Philosophes were nearer the Middle Ages, less emancipated from the preconceptions of medieval Christian thought than they quite realized or we have commonly supposed. If we have done them more (or is it less?) than justice in giving them a good modern character, the reason is that they speak a familiar language. We read Voltaire more readily than Dante and follow an argument by Hume more easily than one by Thomas Aquinas. But I think our àppreciation is on the surface more than of the fundamentals of their thought. We agree with them more readily when they are witty and cynical than when they are wholly serious. Their negations rather than their affirmations enable us to treat them as kindred spirits. Continuă lectura

Elias Canetti – Însușirile maselor

Este potrivit ca înainte de a întreprinde o împărţire a maselor să sintetizăm pe scurt principalele lor trăsături. Trebuie relevate următoarele patru:

1) Masele vor ca numărul lor să crească mereu. Această creştere nu are limite naturale. Acolo unde astfel de limite sunt create artificial, adică în toate instituţiile care sunt folosite pentru conservarea tipului de mase închise, o explozie a lor este întotdeauna posibilă şi, din cînd în cînd, chiar are loc. Sisteme prin care creşterea maselor să fie împiedicată o dată pentru totdeauna şi care să fie absolut sigure nu există.

2) In interiorul maselor există egalitate. Ea este absolută, indiscutabilă şi nu este niciodată problematizată de masele înseşi. Importanţa ei este atît de fundamentală, încît condiţia de a fi a maselor ar putea fi definită exact ca o stare de egalitate absolută. Un cap este un cap, un braţ este un braţ, despre deosebiri între ele nu poate fi vorba. De dragul acestei egalităţi se formează masele. Tot ce le-ar putea distrage de la această idee este trecut cu vederea. Toate revendicările justiţiare, toate teoriile despre egalitate îşi extrag în ultimă instanţă energia din această trăire a realităţii, pe care oricine în felul său o cunoaşte din experienţa maselor.

3) Maselor le place densitatea. Desimea lor nu poate fi niciodată prea mare. Nimic să nu le stea împotrivă, nimic să nu le despartă, pe cît posibil să nu fie decît pe deplin ele însele. Simţul celei mai accentuate desimi îl au în clipa refulării. Va fi cîndva posibil să se definească şi să se evalueze mai îndeaproape această desime.

4) Masele au nevoie de o direcţie. Ele se mişcă îndreptîndu-se către ceva. Direcţia, comună tuturor apartenenţilor, întăreşte sentimentul egalităţii. Un ţel ce se află dincolo de individ şi coincide cu preocupările tuturor izgoneşte ţelurile particulare, diferite, care ar însemna moartea maselor. Pentru stabilitatea lor, o direcţionare este indispensabilă. Teama de destrămare, mereu vie în conştiinţa lor, face posibilă conducerea lor spre anumite scopuri. Masele subzistă atîta vreme cît au un ţel încă neatins. Totuşi mai există în mase încă o obscură tendinţă spre mişcare ce duce la alcătuiri noi şi superioare. Adesea este imposibil să se prezică natura unor astfel de alcătuiri.

[Elias Canetti – Masele și puterea]

masele

Blaise Pascal: Cugetări (1)

Ne place mai mult bătălia, decît victoria: ne place să vedem animalele luptîndu-se, dar nu pe învingător îndîrjindu-se împotriva învinsului. Ce dorim mai mult decît victoria? Şi imediat ce o obţinem, ne îmbătăm de ea. Aşa se întîmplă şi în joc şi în căutarea adevărului.

Ne place să vedem în dispute confruntarea opiniilor, dar deloc să contemplăm adevărul descoperit; pentru a-l remarca trebuie să-l vedem născîndu-se din dispută.

La fel se întîmplă cu pasiunile; ne face plăcere să vedem două pasiuni contrare ciocnindu-se; dar cînd una e mai puternică nu mai e nevoie decît de brutalitate. Nu căutăm niciodată lucrurile, ci căutarea lor: în teatru, scenele care nu ne trezesc temeri nu au nici o valoare, dar nici mizeria fără speranţă, iubirile prea violente sau severitatea fără măsură.

  • Blaise Pascal, Cugetări

blaise-pascal-a

Pustiul: între nostalgia mizeriei și asumarea încrederii

Apoi în pustiu, ai văzut că Domnul Dumnezeul tău te-a purtat cum poartă un om pe fiul său, pe tot drumul pe care l-aţi făcut până la sosirea voastră în locul acesta. Cu toate acestea, voi n-aţi avut încredere în Domnul Dumnezeul vostru care mergea înaintea voastră pe drum, ca să vă caute un loc de poposire: noaptea într-un foc, ca să vă arate drumul pe care trebuia să mergeţi, şi ziua într-un nor. [Deuteronom 1:31-33]

De ce e greu să te încrezi în Dumnezeu cînd treci prin momente delicate și situații complicate? De ce ne este dificil să-i oferim credibilitate și să rămînem loiali în situații în care El pare vinovatul de serviciu?

Aș vrea să punctez și eu cîteva detalii din istoria poporului evreu care ne pot ajuta la conturarea unui răspuns. Departe de mine gîndul de a oferi explicații exhaustive sau diagnostice cu precizie matematică.

Ce este pustiul?

Sălbăticia. Deșertul. Pustiul. Aridul. Și alte cîteva nume. Locul în care ordinea, familiaritatea, geometria vieții zilnice, abundența și posibilitatea așezării lipsesc aproape cu desăvîrșire. Siguranța, certitudinea și speranța pentru un viitor mai bun sunt elemente străine acestui mediu. Aici este locul în care resimți durerea la cel mai înalt nivel, pentru că este locul unde te simți trădat și abandonat de Dumnezeul părinților tăi.

La un pol  al acestui pustiu se află imperiul consumului și al producției constante, și anume Egiptul, iar la celălalt se află țara promisă, Țara Minunată, locul în care curge lapte și miere. Sau cel puțin asta sperăm.

Cel mai mare pericol pe care-l întîmpinăm în pustiu este abandonul speranței împlinirii promisiunii lui Dumnezeu pentru viitor alături de resemnarea ființei în fața nostalgiei după mizeria trecutului. Wilderness Continuă lectura