Oscar și Tanti Roz (1) – Viața e un dar buclucaș

Dragă Dumnezeu,

Am azi o sută de ani.
Ca Tanti Roz.

Dorm cam mult, dar mă simt bine. Încerc să le explic părinţilor mei că viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezînd că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfîrşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi.

La cei o sută de ani ai mei pot spune că ştiu despre ce vorbesc. Cu cît îmbătrîneşti mai mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de viaţă, dar la o sută, cînd nici măcar să te mişti nu mai eşti în stare, trebuie să ştii să-ţi pui inteligenţa la lucru.

Nu-mi dau seama dacă am reuşit să-i conving pe deplin. Fă-le tu o vizită. Du tu pînă la capăt ce-am început. Eu mă simt niţel cam obosit.

Te pup.

Pe mâine,
Oscar

  • Eric-Emmanuel Schmitt, Oscar și Tanti Roz

oscar

Anunțuri

Carl Becker – The Heavenly City of the Eighteenth Century Philosophers (1932)

We are accustomed to think of the eighteenth century as essentially modern in its temper. Certainly, the Philosophes themselves made a great point of having renounced the superstition and hocus-pocus of medieval Christian thought, and we have usually been willing to take them at their word. Surely, we say, the eighteenth century was preeminently the age of reason, surely the Philosophes were a skeptical lot, atheists in effect if not by profession, addicted to science and the scientific method, always out to crush the infamous, valiant defenders of liberty, equality, fraternity, freedom of speech, and what you will. All very true. And yet I think the Philosophes were nearer the Middle Ages, less emancipated from the preconceptions of medieval Christian thought than they quite realized or we have commonly supposed. If we have done them more (or is it less?) than justice in giving them a good modern character, the reason is that they speak a familiar language. We read Voltaire more readily than Dante and follow an argument by Hume more easily than one by Thomas Aquinas. But I think our àppreciation is on the surface more than of the fundamentals of their thought. We agree with them more readily when they are witty and cynical than when they are wholly serious. Their negations rather than their affirmations enable us to treat them as kindred spirits. Continuă lectura

Elias Canetti – Însușirile maselor

Este potrivit ca înainte de a întreprinde o împărţire a maselor să sintetizăm pe scurt principalele lor trăsături. Trebuie relevate următoarele patru:

1) Masele vor ca numărul lor să crească mereu. Această creştere nu are limite naturale. Acolo unde astfel de limite sunt create artificial, adică în toate instituţiile care sunt folosite pentru conservarea tipului de mase închise, o explozie a lor este întotdeauna posibilă şi, din cînd în cînd, chiar are loc. Sisteme prin care creşterea maselor să fie împiedicată o dată pentru totdeauna şi care să fie absolut sigure nu există.

2) In interiorul maselor există egalitate. Ea este absolută, indiscutabilă şi nu este niciodată problematizată de masele înseşi. Importanţa ei este atît de fundamentală, încît condiţia de a fi a maselor ar putea fi definită exact ca o stare de egalitate absolută. Un cap este un cap, un braţ este un braţ, despre deosebiri între ele nu poate fi vorba. De dragul acestei egalităţi se formează masele. Tot ce le-ar putea distrage de la această idee este trecut cu vederea. Toate revendicările justiţiare, toate teoriile despre egalitate îşi extrag în ultimă instanţă energia din această trăire a realităţii, pe care oricine în felul său o cunoaşte din experienţa maselor.

3) Maselor le place densitatea. Desimea lor nu poate fi niciodată prea mare. Nimic să nu le stea împotrivă, nimic să nu le despartă, pe cît posibil să nu fie decît pe deplin ele însele. Simţul celei mai accentuate desimi îl au în clipa refulării. Va fi cîndva posibil să se definească şi să se evalueze mai îndeaproape această desime.

4) Masele au nevoie de o direcţie. Ele se mişcă îndreptîndu-se către ceva. Direcţia, comună tuturor apartenenţilor, întăreşte sentimentul egalităţii. Un ţel ce se află dincolo de individ şi coincide cu preocupările tuturor izgoneşte ţelurile particulare, diferite, care ar însemna moartea maselor. Pentru stabilitatea lor, o direcţionare este indispensabilă. Teama de destrămare, mereu vie în conştiinţa lor, face posibilă conducerea lor spre anumite scopuri. Masele subzistă atîta vreme cît au un ţel încă neatins. Totuşi mai există în mase încă o obscură tendinţă spre mişcare ce duce la alcătuiri noi şi superioare. Adesea este imposibil să se prezică natura unor astfel de alcătuiri.

[Elias Canetti – Masele și puterea]

masele

Blaise Pascal: Cugetări (1)

Ne place mai mult bătălia, decît victoria: ne place să vedem animalele luptîndu-se, dar nu pe învingător îndîrjindu-se împotriva învinsului. Ce dorim mai mult decît victoria? Şi imediat ce o obţinem, ne îmbătăm de ea. Aşa se întîmplă şi în joc şi în căutarea adevărului.

Ne place să vedem în dispute confruntarea opiniilor, dar deloc să contemplăm adevărul descoperit; pentru a-l remarca trebuie să-l vedem născîndu-se din dispută.

La fel se întîmplă cu pasiunile; ne face plăcere să vedem două pasiuni contrare ciocnindu-se; dar cînd una e mai puternică nu mai e nevoie decît de brutalitate. Nu căutăm niciodată lucrurile, ci căutarea lor: în teatru, scenele care nu ne trezesc temeri nu au nici o valoare, dar nici mizeria fără speranţă, iubirile prea violente sau severitatea fără măsură.

  • Blaise Pascal, Cugetări

blaise-pascal-a

Pustiul: între nostalgia mizeriei și asumarea încrederii

Apoi în pustiu, ai văzut că Domnul Dumnezeul tău te-a purtat cum poartă un om pe fiul său, pe tot drumul pe care l-aţi făcut până la sosirea voastră în locul acesta. Cu toate acestea, voi n-aţi avut încredere în Domnul Dumnezeul vostru care mergea înaintea voastră pe drum, ca să vă caute un loc de poposire: noaptea într-un foc, ca să vă arate drumul pe care trebuia să mergeţi, şi ziua într-un nor. [Deuteronom 1:31-33]

De ce e greu să te încrezi în Dumnezeu cînd treci prin momente delicate și situații complicate? De ce ne este dificil să-i oferim credibilitate și să rămînem loiali în situații în care El pare vinovatul de serviciu?

Aș vrea să punctez și eu cîteva detalii din istoria poporului evreu care ne pot ajuta la conturarea unui răspuns. Departe de mine gîndul de a oferi explicații exhaustive sau diagnostice cu precizie matematică.

Ce este pustiul?

Sălbăticia. Deșertul. Pustiul. Aridul. Și alte cîteva nume. Locul în care ordinea, familiaritatea, geometria vieții zilnice, abundența și posibilitatea așezării lipsesc aproape cu desăvîrșire. Siguranța, certitudinea și speranța pentru un viitor mai bun sunt elemente străine acestui mediu. Aici este locul în care resimți durerea la cel mai înalt nivel, pentru că este locul unde te simți trădat și abandonat de Dumnezeul părinților tăi.

La un pol  al acestui pustiu se află imperiul consumului și al producției constante, și anume Egiptul, iar la celălalt se află țara promisă, Țara Minunată, locul în care curge lapte și miere. Sau cel puțin asta sperăm.

Cel mai mare pericol pe care-l întîmpinăm în pustiu este abandonul speranței împlinirii promisiunii lui Dumnezeu pentru viitor alături de resemnarea ființei în fața nostalgiei după mizeria trecutului. Wilderness Continuă lectura

Despre lucrurile care nu se schimbă

Despre lucrurile care nu se schimbă

Cu drezina

Societatea, valorile, cultura, lumea în ansamblul ei se schimbă atât de rapid, încât naște spaime și reacții de apărare sau de ripostă. Există, desigur, apostoli ai schimbării – după cum există și apostoli ai apocalipsei iminente, dar, despre ei, cu altă ocazie – care propovăduiesc noua lume și omul cel nou care, spun ei, va fi ateu, areligios, amoral, „apatic” (în sensul că nu va mai fi mânat de patimi puternice, de motivații otrăvitoare) și foarte fericit; iar ceilalți, dimpotrivă, prezintă viitorul în cele mai sumbre culori posibile.

Pare-se că principala problemă identificată este religia, adică, cum spun cei care deja s-au emancipat de sub jugul ei, credința în prieteni imaginari capabili să facă diverse lucruri care muritorilor de rând le sunt inaccesibile.

Odată curățată însă mintea omului de vestigiile religiei (fapt posibil, zic unii), individul nu va mai acționa irațional, umoral, ci se va civiliza în sfârșit, va accepta…

Vezi articol original 2.862 de cuvinte mai mult

Treptele conștiinței religioase

  1. Omul decretează că Dumnezeu l-a făcut după chipul Său.
  2. Ceea ce îi îndeamnă ca să-L creeze pe Dumnezeu după chipul lui, al omului – și ce chip! Toate pasiunile, mizeriile sale, toată ignoranța sa puse în seama lui Dumnezeu.
  3. Apoi reflectează (filosofia este o reflecție asupra religiei, a spus Hegel) și puțin câte puțin se leapădă de antropomorfism.
  4. Ceea ce, de altminteri, îl conduce adesea la ateism: Dumnezeu nemaifiind decât proiecția dorințelor și temerilor sale, cunoașterea mecanismelor mentale care îl fabrică pe Dumnezeu îl elimină pe Dumnezeu.
  5. În sfârșit, el reflectează și mai profund și-l regăsește pe Dumnezeu în această parte divină a lui însuși care judecă și respinge zeii cei falși. Altfel spus, regăsește imaginea lui Dumnezeu în acea singurătate a sufletului aflată dincolo de toate imaginile și de toate cugetările. El trece de la ideea antropomorfică a lui Dumnezeu la ideea teomorfică a omului. Aici este locul de confluență al ateismului și al credinței.

Extras din: Gustave Thibon, Ignoranța înstelată, București, Humanitas, 2003, p. 26.

thibon 2